O noapte in pustietate: Refugiul Vistea Mare, Muntii Fagaras (I)

O noapte in pustietate: Refugiul Vistea Mare, Muntii Fagaras (I) | VIDEO

august 8, 2017

Aceasta este o poveste aparte, un cumul de trairi si experiente. Este povestea unei nopti petrecute in pustietate, in refugiul Vistea Mare, impartind negrul cel mai intunecat al noptii, alaturi de alte 19 persoane, inghesuiti in 12mp. Rezilienta, putere de adaptare, sansa, anxietate si atac de panica, toate ca sa faca loc celui mai eliberator rasarit de soare.

O noapte in pustietate: Refugiul Vistea Mare, Muntii Fagaras (I) | VIDEO

Traseu Varful Moldoveanu, prin Valea Rea – Partea 1

Pornim sambata dimineata la drum din Bucuresti, pe ruta Pitesti – Slatina – Stana lui Burnei. Tintim sa ajungem pe Varful Moldoveanul.

Dupa o ratacire pe un drum forestier gresit, care ne-a mancat aproape 3 ore, ajungem intr-un final apoteotic la punctul de plecare in traseu: Stana lui Burnei.

Atentie, la iesire din Slatina, dupa ce treci de Pensiunea Valea Doamnei, ajungi la o troita si o bifurcatie de drumuri. Daca vrei sa ajungi la Stana lui Burnei, fa dreapta. Doua ore de drum forestier acceptabil (cam 40km), te conduc la locul dorit.

Valea Rea

Parcam masina in finisul de drum, foarte aproape de stana, si ne indreptam privirea spre peretele aproape vertical al Vaii Rea. O cascada curge parca din cer, de sus, din buza muntelui, dincolo de care nu mai poti patrunde cu privirea.

Luam la ochi marcajul cu triunghi rosu si ne tinem de el. In cativa pasi, lasam in urma ultima linie a padurii de brad. De aici incolo, este doar piatra, stanca, pamant si iarba. Bine, si flori, izvoare, lacuri, magarusi si turme de oi, dar despre acestea voi afla putin mai incolo. Razlet, intalnim oameni.

Surpriza si incantarea cea mare a fost cand, dupa aproximativ o ora si jumatate, am schimbat ascensiunea povaroasa pe o campie verde, lina si intinsa intre versantii superiori ai muntelui. Varfurile Moldoveanu si Vistea Mare ne privesc de sus, din stanga, dar eu nu am ochi pentru ei. Imi pare aici ca ma aflu in gradina Raiului: paraiase nenumarate traverseaza valea, ochiuri de apa, flori si turme de animale atat de linistite si de natural “la locul lor”, incat imi pare ca sunt privilegiata sa iau parte la asemenea desfasurare a naturii.

Dupa traversarea vaii si un urcus de aproximativ 30 de minute, ajungem in creasta muntelui.

Bifurcatie de drumuri:

Stanga – Vf. Vistea Mare (1h) si mai departe, la alegere, Cabana Podragu (4h) sau Vf. Moldoveanul si traseul catre Lacul Galbena.

Dreapta – Refugiul Vistea Mare (5min) si mai departe Valea Sambetei; peste creasta muntelui, coborarea spre orasul Victoria, luand mai spre poalele muntelui un traseu prin padure.

Pe masura ce urcam muntele, vremea se inrautateste treptat, iar aici pe creasta sunt rafale puternice de vant si negura.

Varful Moldoveanul, dictandu-si propria prognoza meteo, este inaccesibil: si-a ascuns fruntea sub o coroana de nori negri.

Refugiul Vistea Mare (2310m alt.)

Mergem sa verificam care este starea la refugiul Vistea Mare (2310m). Ajungem aici in jur de ora 17:00, dupa 3 ore de urcus. In refugiu sunt deja 12 oameni: sase romani si sase cehi. Ni se ofera loc pe prici, la primul nivel, intre romani. Decidem sa ramanem aici peste noapte.

Nu mai zabovesc mult, schimb cateva vorbe cu unul din grupurile de montaniarzi, imi intind izoprenul si sacul de dormit si ma var in el. O usoara hipotermie imi zgaltaie madularele. Starea de spirit este una buna. Curand dupa sosirea mea si-a lui Razvan la refugiu, incep sa curga alti turisti in cautare de adapost. Capacitatea refugiului este explicata intr-un afis: 7 jos pe prici, 6 sus, restul direct pe podea. In total, 20 de persoane. Asta, in 12 mp, cam cat dormitorul meu de acasa.

In scurt timp, Razvan a ajuns in sac langa mine, eu m-am incalzit binisor – decidem ca datile viitoare sa luam o sticluta cu visinata vindecatoare de-a mamei. Incepem sa urmarim discutiile pentru ocuparea spatiului liber ramas si povestile celor pe care muntele i-a adus aici la asa ora tarzie: este deja 7 seara. Cererea de locuri este mare: ora inaintata, vremea neprielnica, oboseala zilei, amenintarea frigului de peste noapte (aici temperatura ajunge usor la 0 grade in mijloc de vara) fac ca situatia celor ramasi pe afara sa fie una ingrijoratoare.

Inca o persoana sus pe prici si cinci ingramadite jos pe podea, intre banci si masa, ambele fixate in beton.

Prin ochiul usei de la intrare, ramasa deschisa pentru a aduce in incapere o ultima geana de lumina, noaptea isi intra in drepturi. Ceata densa, frig, vant puternic.

In refugiu este bine, dos. In sacul de dormit, deja mi se face prea cald.

Cei din refugiu, rand pe rand, isi pregatesc culcusul. Replicile celor trei barbati care au primit sa se inghesuie jos, pe podea, alaturi de doua tinere, sunt haioase.

Nu mai e loc de pudism aici, declara una din fete.

In jur de ora 20:30 se da stingerea, dupa un last call pentru toaleta. Nu de alta, dar sa-ti vina nevoia in toi de noapte, chiar trebuie sa calci peste cativa oameni sa-ti faci drumul spre iesire.

Noaptea…

Cand se stinge lumina ultimei frontale, se asterne intunericul. Cele doua ochiuri mici de geam deseneaza doar o pata de culoare gri pe peretele lateral. Insuficient sa lumineze ceva. Dupa ce si ultimele conversatii se sting, se lasa tacerea.

In dreapta mea este un necunoscut, cu care am schimbat cateva cuvinte la sosirea mea in adapost.

Aici spatiul personal este limitat la grosimea foii sacului de dormit.

Pe dusumeaua tare a priciului adorm in reprize.

Dintr-odata, inima incepe sa-mi bata puternic. Ma ridic in sezut, nu prea sus cu capul sa nu ma lovesc de tablia transversala care formeaza nivelul de la etaj. Ma uit la ceas: este ora 00:03. Tremur. Imi desfac pana la picioare sacul de dormit si ma strecor usor afara din el. Imi dau seama ca trec printr-un atac de panica, cum nu mai experimentasem pana atunci. Incaperea mica, fiecare cm²eficient ocupat de oameni, rucsace si bocanci. 20 de suflete ingramadite pe trei nivele. Sacul de dormit, mulat pe corp, ma tine in prinderea lui. Un intuneric de nepatruns.

Nu mi-a fost dat sa cunosc un intuneric mai dens si mai lipsit de forma ca acesta.

Iau cateva inghitituri de apa rece si ma rog sa ma ajute sa ma linistesc. Sa-mi fac acum drum spre iesire, printre oameni, nu este varianta cea mai potrivita. Imi lipseste aerul, ma cuprinde o senzatie de sufocare desi, surprinzator, ma aflu intr-un spatiu atat de vast, la poalele Moldoveanului.

Bajbai dupa frontala si o deschid. Lumina rosie inunda camera, desi incerc sa o dosesc cat mai bine. Scot din buzunarul rucsacului carnetelul si incep sa scriu. Cu fiecare rand scris al experientei mele aici, incep sa-mi revin la normal. Privesc lucrurile din perspectiva lor mai larga: sunt in siguranta, sunt intre oameni ok, unde fiecare asteapta sa treaca noaptea, odihnindu-se cat de cat inaintea traseului ce-l asteapta a doua zi.

Cel mai mic zgomot se aude, inclusiv cel al penitei mele atunci cand zgaraie foaia de hartie.

Ma uit la ceas, este 00:59. Ma apropii cu o ora de zorii zilei.

Astazi, 30 iulie 2017, soarele rasare la ora 05:59.